De Ce Ceahlău ? (III) Comuna Ceahlău

            Comuna Ceahlău s-a dezvoltat de-a lungul cursurilor de apă fiind o comună specifică zonei montane. Evoluţia sa spaţială nu a fost compactă datorită reliefului ce a limitat-o.

În secolul al XVIII-lea se înregistrează un fenomen de migrare a populaţiei din Transilvania spre această zonă montană, stabilindu-se pe valea Bistriţei, a Bistricioarei, în comuna Ceahlău. În această perioadă se remarcă o dezvoltare deosebită a curţii Cantacuzinilor de la Ceahlău-Schit, ale cărei ruine se păstrează şi în prezent. Locuirea continuă a acestei zone montane a fost susţinută de dezvoltarea economică continuă, de funcţia de adăpost pe care masivul Ceahlău a avut-o în timpuri istorice zbuciumate.

             Înainte de anul 1962 teritoriul comunei său aparţinea Comunei Hangu, dar evoluţia demografică, precum şi distanţele foarte mari au determinat constituirea comunei Ceahlău cu numele de la muntele la poalele căruia se desfăşoară. În anul 1956 Comuna Ceahlău era formată din patru sate : Bistricioara, Schit, Leţeşti, Răpciune şi cătunul Reţeş. În anul 1960 odată cu formarea Lacului de Acumulare Izvorul Muntelui teritoriul comunei a fost diminuat cu peste 50%, fiind afectate în totalitate satele Leţeşti şi cătunul Reţeş. Terasele joase, largi şi fertile ale Bistriţei au fost inundate. Anul 1965 a însemnat anul demografic de vârf cu un număr de 3190 de locuitori. Începând cu anul 1988 populaţia a scăzut ajungând la 2447 locuitori în 1989.

          

           O vizită în spaţiul rural al Masivului Ceahlău deşi oarecum modernizat, înseamnă şi contactul cu obiceiurile, tradiţiile, ocupaţiile tradiţionale care pe areale restrânse s-au păstrat nealterate de-a lungul timpului. O vizită în Ceahlău poate însemna pentru cine ştie să aprecieze la adevărata valoare, o întoarcere în timp la societatea arhaică românească, prin dialectul moldovenesc, prin aspectul deosebit al arhitecturii populare, prin vivacitatea tradiţiilor, prin frumuseţea portului. Arhitectura populară în mare parte îmbunătăţită cu elemente moderne, este totuşi păstrată în forma sa iniţială în satele mai mici şi izolate precum Pârâul Mare. Casele sunt în cea mai mare parte din lemn, au acoperiş din şindrilă, în patru ape. La casele vechi acoperişul se alungeşte până aproape de pământ pentru a adăposti o încăpere numită şandrana sau dolie. Această încăpere s-a transformat treptat în bucătăria de vară de astăzi care se regăseşte în majoritatea gospodăriilor. Se pot vedea gospodării specifice de munte cu acareturi specifice.

 

Ce poţi vizita în aceasta comună de munte?

     

                   Biserica de lemn din Ceahlău cu hramul “Sfânta Ana”, datează de la 1700-1720, fiind construită din bârne în stil ardelenesc, fără turle şi este acoperită cu draniţă. În prezent se află în cimitirul din satul Ceahlău, în spatele bisericii de piatră ce poartă hramul “Naşterea Maicii Domnului”, construită între anii 1929-1961 de către credincioşii din satul Ceahlău. Aici s-au pictat pentru prima dată câţiva dintre sihaştrii masivului Ceahlău: Cuviosul Silvestru, Cuviosul Peon, Cuvioasa Sofia.

                      Palatul Cnejilor, un complex arhitectonic ce pare mai degrabă o cetate, cu ziduri masive din piatră şi turnuri de apărare în jurul bisericii. Vremea a năruit zidurile de piatră dar, zbuciumata lor istorie ş-a păstrat în conştiinţa oamenilor şi impune locului o însemnătate aparte. Datează încă din secolul al XVI-lea de când tradiţia aminteşte de o biserică de lemn ce se numea “Schitul lui Silvestru” Pe locul acestui prim lăcaş, hatmanul Gheorghe – fratele lui Vasile Lupu, ridică o biserică de zid în anul 1639. În 1676, Antonie Riset Voievod, ginerele hatmanului Gheorghe, înconjură biserica cu un puternic zid de incintă, întărit de vistiernicul Toderaşcu prin construirea unui mare turn de apărare la intrarea principală. Astfel s-a ctitorit la poalele Ceahlăului, o biserică fortificată ce va apare apoi în numeroase monumente de danie sub denumirea de “Mănăstirea de sub Ceahlău” sau mai târziu “Schitul Hangu”. Prin grija ctitorului şi a fratelui său Vasile Lupu, iar mai apoi a lui Antonie Ruset, schitul a fost înzestrat cu moşii întinse, întărite şi întregite de mai multe ori în secolul al XVII-lea prin actele semnate de Antioh Cantemir, Grigore II Ghica, Constantin Racoviţă, Constantim Moruzzi şi Alexandru Mavrocordat..

                  Schitul se afla însă pe moşia boierilor Cantacuzini, şi intrând în conflict cu aceştia, este câştigat de Matei Cantacuzino în 1813 în urma unui îndelungat proces. Matei Cantacuzino îşi stabileşte reşedinţa în incinta fortificată a schitului, iar călugării se retrag în jurul bisericuţii de lemn de la Schitişor. Cnejii Cantacuzini transformă acestă ctitorie într-o adevărată curte boierească întărită . Ei copletează incinta de apărare şi ridică noi construcţii interioare, primind aici personalităţi marcante ale vieţii politice şi culturale. Deseori venea la Palatul Cnejilor Wilhelm von Kotzebue, publicist german înrudit cu boierii Cantacuzini, căruia îi datorăm unele descrieri interesante asupra oamenilor şi locurilor acestea. Printre oaspeţii palatului s-au mai numărat Vasile Alecsandri, Alexandre Dumas – tatăl.

                 Palatul Cnejilor rămâne o puternică fortăreaţă atât în secolul al XVIII-lea cât şi în prima jumătate a secolului al IX-lea, fiin greu de cucerit fără sprijinul artileriei. Dar luxul şi cheltuielile nesăbuite ale fiilor lui Matei Cantacuzino au deterninat nimeroase datorii şi treptat una câte una moşiile cnejilor au fost înstrăinate. În 1852 ei pierd şi moşia de la Hangu, cumpărată la licitaţie de către Smaranda Sturza. Dar cei trei fraţi Cantacuzini refuză să părăsească palatul, acesta este asediat de arnăuţi, unul dintre cneji se sinucide iar ceilalţi doi sunt exilaţi. Noii stăpâni îşi petrec timpul mai mult în Franţa, astfel palatul este abandonat, intrând treptat în ruină. Vizitatorii de astăzi care pătrund în incinta plină de istorie a palatului, pot identifica printre ruine zidul deincintă, două niveluri din turnul rotund de la nord-est de lângă poarta de intrare, trei niveluri din turnul pătrat din nord-vest, un mic turn din colţul de sud-est şi beciurile din nord şi vest sau frumoasa boltă a porţii din gresie de Kliva..

                  Prin H.C.M nr. 1169/23 iunie 1955 ruinele palatului au fost declarate monument de arhitectură. În incinta palatului se păstrează şi astăzi vechea ctitorie a lui Gheorghe Hatmanul , refăcută în 1823 şi restaurată în 1958 şi ulterior în 1989 -1999.

                  În apropierea Palatului Cnejilor, în prima şcoală din sat s-a amenajat cu sprijinul sătenilor şi a ocoalelor silvice Ceahlău şi Borca un muzeu sătesc. Muzeul cuprinde o secţie de etnografie care pune în evidenţă specificul etnografic al localităţii şi principalele ocupaţii prin vechi unelte, piese de port popular, ţesături şi cusături de decor interior donate de locuitorii satului. A doua secţie de ştiinţe naturale prezintă câteva elemente faunistice specifice Masivului Ceahlău precum: ursul, lupul, cocoşul de munte, cerbul, vulpea, păstrăv, lostriţă etc.

Acestea, împreună cu peisajul, aerul, liniştea şi locuitorii.

De Ce Ceahlău ? (II) Mănăstirea Durău

              Mănăstirea Durău este una dintre mănăstirile care au supravieţuit de-a lungul timpului, având o dezvoltare deosebită. situată la o distanţă de 5 km de cascada Duruitoarea, de unde îi vine şi numele. Despre un schit situat la poalele Ceahlăului se ştie încă de la anul 1600, condus fiind de maica Mariana, nepoata domnitorului Vasile Lupu. Prima atestare documentară a schitului Durău datează din anul 1779. Ulterior, călugăriţele de la Durău s-au retras în poiana Văratic, întemeind schitul cu acelaşi nume. Din 1802 viaţa monahală de la Durău a fost reînviată de călugării veniţi aici de la schiturile din apropiere. Între 1832-1835 a fost construită biserica actuală, pe locul unei vechi biserici de lemn, de câţiva călugări de la mănăstirile Neamţ şi Secu.

            Biserica a fost sfinţită de mitropolitul Veniamin Costachi, având hramul“Buna Vestire”. Turnul clopotniţă de la intrarea în mănăstire a fost construit în anul 1835 şi adăposteşte paraclisul cu hramul “Schimbarea la Faţă”, pictat în 1938.

                 Dintre vechile construcţii din apropierea bisericii, un loc aparte îl ocupă vechea clopotniţă din lemn, care datează din secolul al XVII-lea, singura care mai aminteşte de vechea biserică de lemn a schitului Durău şi casa Veniamin Costachi, care atestă faptul că, după decăderea curţii boiereşti de la Palatul Cnejilor, Durăul a devenit cel mai căutat loc de odihnă şi popas din împrejurimile Ceahlăului. Până în anul 1977, în fostul cimitir al mănăstirii a existat biserica “Sfânta Sofia”, care împreună cu casele monahale din împrejurimi au fost demolate din ordinul autorităţilor comuniste. Începând cu anul 2000 a fost renovată, căpătând o nouă înfăţişare, cu acest prilej stabilindu-se un al doilea hram, “Sfântul Pantelimon”, a cărui sfinte moaşte se află în biserica mănăstirii.

                Biserica îmbină din punct de vedere arhitectural caracteristici proprii stilului moldovenesc tradiţional cu plan triconic şi trei tule dispuse deasupra altarului, naosului şi pronaosului, cu elemente neoclasice, mai pregnante în structurarea faţadelor de vest şi sud.Biserica se termină cu pridvor închis. Catapeteasma bisericii este sculptată în lemn de tei şi poleită cu aur şi a fost pictată la Constantinopol în 1835. În biserică se află o icoană mare, argintată a  Maicii Domnului care datează din secolul al XVIII-lea. Pictura bisericii s-a realizat în două etape: prima în 1835 în ulei într-un stil asemănător celui neobizantin de către trei zugravi Macarie, Pimen şi Ghervasie, care au pictat pridvorul. Dar ceea ce conferă bisericii din Durău valoare artistică şi o deosebită importanţă turistică este fără îndoială pictura interioară executată de N. Tonitza în anii 1935-1937 împreună cu mai mulţi elevi ai săi de la Academia de Arte Frumoase din Iaşi. “Pictura aceasta nu impresionează doar prin calităţile sale tehnice ci şi prin expresivitatea psihologică a personajelor. Ea exprimă o nesocotire conştientă a vechilor canoane bisericeşti, un efort de laicizare.” (M. Drăgotescu 1992). Executată în encaustică (pictura bazată pe ceară) şi cuprinzând 8 compoziţii ce reprezintă momente biblice importante, această operă de artă aduce în diferite ipostaze biblice oameni din partea locului, cu trăsăturile şi portul lor caracteristic. Se remarcă deasemenea importantele elemente peisajistice inspirate din pitorescul cadru al Durăului, nelipsind profilul foarte cunoscut al Ceahlăului, iar în spaţiile disponibile regăsindu-se numeroase elemente decorative florale de provenienţă locală. În cadrul mănăstirii Durău funcţionează în prezent atelierul “Lumen Dei” , unde măicuţe pricepute în arta iconografică pictează icoane pe sticlă şi lemn.

De Ce Ceahlău ? (I)

       Poate că aşa ar fi trebuit să se numească primul post al acestui blog.
       Poate în rândurile de mai jos veţi descoperi de ce această zonă este atât de minunată, pentru mine.
      

       Masivul Ceahlău se distinge prin originalitatea, unicitatea şi autenticitatea formelor sale. Parc naţional, identificat cu muntele Kogheon în care după cum spune legenda sălăşluia marele zeu al dacilor, Zamolxis, Masivul Ceahlău atrage prin unicitatea elementelor naturale dar şi prin aspectul mitic pe care îl păstrează legendele, potecile, bisericile sale. Puţini dintre munţii ţării au constituit o prezenţă atât de vie în conştiinţa oamenilor precum Ceahlăul unde stâncile păstrează legende, peşterile urmele sihaştrilor, satele, istoria iar cărările urmele miilor de vizitatori care i-au admirat frumuseţile.

      Marele geograf şi George Vâlsan observa: “Ceahlăul e, în adevăr, un munte impozant, cu forme pitoreşti, aşezat aşa de bine, că îţi impune admiraţia, fie că îl priveşti de aproape, din renumita vale a Bistriţei, fie că îl zăreşti din depărtare, de pildă, din împrejurimile Iaşilor, de unde, în apus, se desprinde ca o coroană de ametist aşezată pe fruntea Moldovei.”

        Potenţialul turistic al reliefului se impune prin valenţele sale peisagistice determinate de substratul geologic asupra căruia au acţionat diferenţiat factorii exogeni. În cazul Masivului Ceahlău o importanţă deosebită are relieful constituit pe conglomerate şi calcare cretacice care se impune evident în peisaj, alături de care apare relieful pe gresii, marne şi argile, mai puţin evident în peisaj.

       În partea centrală a masivului s-a dezvoltat platoul structural, caracteristic sinclinalului suspendat, în cadrul căruia apar prin contrast forme structurale precum Toaca (1900 m), Lespezi (1802 m), Piatra Lată, Ocolaşul Mare (1907 m). Acestea deţin cele mai mari altitudini din masiv şi oferă privelişti deosebite atât asupra masivului cât şi asupra regiunilor încojurătoare.

       Vârful Toaca de o simetrie perfectă ca o piramidă egipteană, este accesibil turiştilor printr-o scară de lemn cu 464 de trepte sau printr-o cărare pieptişă ce se desprinde din poteca marcată. De pe Toaca te bucuri de cea mai largă privelişte deschisă în toate direcţiile: spre sud Ocolaşul Mare şi întreg platoul Ceahlăului, în zare munţii Tarcăului; spre sud-vest Hăşmaşul Mare; la vest apar peste apa Bistricioarei, Munţii Bistriţei; spre est şi nord-est apar apele lacului Izvorul Muntelui şi Culmea Stânişoarei. Toponimul “Toaca” aminteşte de rolul de adăpost spiritual, de lăcaş de cult şi rugăciune pe care Ceahlăul l-a avut în trecut.

           Vârful Lespezi (1802 m) se ridică transversal pe platoul muntelui este alcătuit din lespezi de gresie pe care mai puteau fi descifrate înscripţii cu litere chilirice, până nu demult, când au fost folosite la construcţia cabanei Dochia.(Gh. Iacomi, 2000). Este recunoscut ca locul de pe Ceahlăul care oferă cel mai inedit răsărit şi apus de soare.În apropiere se află cabana Dochia, principala unitate de cazare de pe platou.

           La periferia platoului se formează abrupturi puternice având la bază trene de grohotiş rezultate în urma dezagregării conglomeratelor: abruptul Ocolaşului Mare, Gardul Stănilelor, abruptul Ghedeonului. Abrupturile constituie o centură continuă în jurul platoului, marcând o puternică denivelare între zona înaltă şi zona joasă a masivului. În general, la evoluţia abrupturilor au contribuit procesele crionivale pleistocene care au dus la apariţia unui microrelief de coloane, stâlpi, turnuri, jgheaburi, ce se constituie ca principale elemente de atracţie turistică în masivul Ceahlău. Peretele de sub Ocolaşul Mare este sculptat de natură şi plin de fisuri, vâlcele, jgheaburi, hornuri şi surplombe.

           Impresionante sunt stâncile şi turnurile izolate, cu înfăţişare deosebită precum: Panaghia, Piatra Ciobanului, Piatra cu Apă, Turnu Sihastrului, Piatra cu Bani, Acele Caprei, Stânca Dochiei.

Stânca Panaghia văzută din spre nord

         Ceahlăul a fost întotdeauna muntele sihaştrilor şi al ciobanilor, afirmă Gh. Iacomi în lucrarea “Ceahlăul în spiritualitatea românească” fapt demonstrat de toponimele: Piatra Ciobanului, Turnu Sihastrului. Piatra Ciobanului se distinge ca un turn de conglomerat,între Vârful Toaca şi Lespezi, terminat cu un platou mic de aproximativ 20 m2 acoperit cu jnepeni, ţancurile acesteia putând fi admirate pe tot traseul care coboară de pe platou spre cascada Duruitoarea. Apariţia frecventă în profilul văilor a pachetelor de roci mai rezistente ce alternează cu roci mai friabile provoacă în sectoarele cu rupturi de pantă apariţia cascadelor cu căderi de apă spectaculoase de zeci de metri: Cascada Duruitoarea de pe pârâul Rupturi de 20 de metri, cascada Bistrei Mari, cascadele Stănilelor, cascada de pe Izvorul Muntelui. Dintre acestea cea mai impresionantă este Cascada Duruitoarea formată pe valea pârâului Rupturi ce îşi are obârşia la marginea platoului central la Fântâna Rece. Înălţimea totală depăşeşte 20 m, căderea realizându-se în două trepte, prima fiind mai mare.

         În anotimpul de primăvară, odată cu topirea zăpezilor, debitul pârâului creşte, moment în care se poate admira cascada în adevărata ei splendoare. Cândva o scară de lemn era aşezată pe peretele abrupt din dreapta cascadei, până la pragul inferior unde se putea ajunge uşor. Numele îi provine de la “duruitul” apei în cădere care îi anunţă prezenţa de la distanţă mare.

 

             Masivul Ceahlău nu este cunoscut doar prin frumuseţea elementelor de peisaj, ci şi prin valorile cultural-istorice ale tuturor timpurilor pe care toate ariile sale umanizate le-au generat şi le-au păstrat. Aceste comori cultural-istorice, vestigii ce reflectă prezenţa şi continuitatea omului din cele mai vechi timpuri până în prezent, atrag numeroşi turişti. Obiectele de silex descoperite la Scaune, ruinele Palatului Cnejilor ce datează de la 1639, biserica din lemn din Bistricioara de la 1793, biserica mănăstirii Durău, pictată de N. Tonitza, iată doar câteva exemple ce întregesc valoarea potenţialului turistic.

            De secole, în Masivul Ceahlău au existat schituri şi peşteri în care pustnicii au trăit în rugăciune. Unele din aceste schituri au ars, altele au fost acoperite de avalanşe (Schitul Cerebuc), fiind ulterior refăcute de credincioşi.